Metallica, album semi-trist
ascult “death magnetic” si ma cuprinde o oarecare nostalgie. s-au tinut de cuvant si nu au repetat experimentul dezastruos numit “saint anger”, insa noul album imi arata o trupa care inca nu se regaseste. si sincer, nu cred ca o va mai face vreodata. a incercat sa revina, sa redevina vechea metallica, insa tot ce au reusit a fost sa scoata un album lipsit de inspiratie cu riffuri care, daca nu sunt obosite, repeta intr-o oarecare masura piese ca “one” sau “master of puppets”, pe ici pe colo mici accente emo, nu destul de puternice sa caracterizeze albumul, dar care se simt si care deranjeaza un ascultator obisnuit cu un hetfield pletos. in rest, kirk hammett ramane rapid si in multe pasaje discutabil, ulrich bate bine, ca de obicei si continui sa cred ca robert trujillo e un basist foarte bun, dar nu se incadreaza in clasica imagine metallica.
sigur, nu e nimic rau ca o trupa sa vrea sa se faca auzita de un nou val de oameni, sa experimenteze si sa-si schimbe stilul , insa drama consta in faptul ca metallica a incercat sa revina la inceputurile ei si a esuat.
